Se știe că teoria lui Einstein n-a apărut pe un loc gol, "se cocea" de ceva vreme. La Viena Eminescu frecventa nu numai cursurile cu specific umanist ci era interesat și de comunicările științifice.

Unul din rezultatele acestei activități este poezia "La steaua". Nu spunem o noutate, dar o aducem cu această ocazie în discuție.

S-a dovedit că lumina nu se propagă instantaneu, ci îi trebuie și ei un anumit timp să ajungă dintr-un loc în altul, altfel spus, are o viteză. Prin măsuratori se acceptă valoarea aproximativă de 300.000 km/s pentru vid (în medii materiale fiind ceva mai mică). Teoria lui Einstein pleacă de la faptul că nu pot exista viteze mai mari decât cea a luminii.

Pentru distanțe enorme, timpii de parcurgere devin și ei apreciabili. În astronomie distanțele nu se măsoară în metri, kilometri, sau altele ci în "ani-lumină", un "an-lumină" fiind distanța pe care o poate parcurge lumina într-un an de zile, adică:

365 zile x 24 ore x 60 minute x 60 secunde x 300.000 km = 9.460.800.000 000 km

Stelele se găsesc la distanțe de mii de ani-lumină de Pământ. Este posibil ca o stea să dispară (să explodeze, "să se stingă"). Semnalul luminos care a plecat de la ea înainte de dispariție îl receptăm așadar mult după ce ea de fapt nu mai există.

Un exemplu de paradox al acceptării unor viteze mai mari decât viteza luminii este următorul:

Să presupunem că dispunem de o navă cosmică cu viteza superioară celei a luminii. Când se naște un copil, pleacă cu nava, evident depășind unda luminoasă care conține informația nașterii lui. Nava se întoarce după un timp și întâlnește raza respectivă, după ce copilul a crescut, având posibilitatea să asiste la propria-i naștere.

LA STEAUA

La steaua care-a răsărit

E-o cale-atât de lungă,

Că mii de ani i-au trebuit

Luminii să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins în drum

În depărtări albastre,

Iar raza ei de-abia acum

Luci vederii noastre.

Icoana stelei ce-a murit

Încet pe cer se suie;

Era pe când nu s-a zărit,

Azi o vedem, și nu e.

Tot astfel când al nostru dor

Pieri în noapte-adâncă,

Lumina stinsului amor

Ne urmărește încă.

(Mihai Eminescu, 1 decembrie 1886)

Primele trei strofe sunt o expunere magistrală a problemelor fizico-astronomice, ultima reprezentând parabola poetică.