Piua (plural pive) este o instalație țărănească de îngroșat (împâslit) postavul (dimia, cioarecii). Vine de la latinescul pilla și, având în vedere că se întâlnește în vorbirea populară veche, e clar că-l moștenim de la romani. În popor se pronunță "CHIUĂ" (vezi și PICIOR-CHICIOR, PIELE-CHIELE, PIATRĂ-CHIATRĂ, etc.) Cel care se ocupă de această instalație (acționată de forța apei, ca și moara de apă) este un CHIUAR. Când au început să se impună numele de familie acestea au fost luate după ocupații (MORARU, CIZMARU, FIERARU), după așezare (DINVALE, DELAVRANCEA) sau alte împrejurări. De multe ori notarii introduceau și litere în plus (li se părea lor că apare câte un i scurt în MORARU-MORARIU, CHIUARU-CHIUARIU, cu accent pe A). Ulterior, în alte generații, s-a ajuns să se și pronunțe deformat, accentuându-se tocmai ce era scurt (ultimul I).

Cel mai adesea se folosește în expresia "bate apa în piuă", adică adică vorbește fără rost. Știu și eu, poate că ministrul nostru de justiție își moștenește strămoșul !

În definitiv, "piua" n-a fost, şi nu este, neapărat o instalaţie "automată", acţionată de forţa apei, poate fi şi manuală, un vas, de regulă de lemn, în care se "împâsleşte" stofa. O replică mai redusă, folosită nu numai la aşa ceva, ci şi la strivirea altor lucruri (sare, usturoi, etc...) se numeşte, evident, cu un diminutiv, "piuliţă". Corespondentul tehnic al acesteia n-are cum să aibă altă origine. De altfel sunt şi alte cazuri de substantive, formate ca diminutive, dar care au devenit de sine stătătoare, ca, de exemplu, "furculiţă" (o furcă mai mică).